Este ora sapte si soarele abia ce-a terminat de schimbat culoarea cerului din portocaliu in albastru deschis, patrunde nerabdator in camera. Sunt acele momente in care deschizi ochii fara a sti foarte sigur unde te trezesti, daca nu cumva ai adormit pe plaja exotica de mai devreme, daca esti in patul de acasa sau doamne fereste trebuia sa te duci la munca si nu ai auzit ceasul desteptator. Am deschis ochii unul cate unul si nimic nu se potrivea, lenes am dat sa-i inchid fericit ca nu-i inca dimineata si-i doar un vis. Cand deja cautam drumul catre o locatie ideala unde sa mai pierd vremea un pic, trei batai puternice in usa camerei ma pun in pozitie de drepti fara sa am timp nici sa gandesc. Alerg catre usa in sacul de dormit, precum intr-un concurs japonez, avand grija sa nu fiu depunctat. Deschid usa, si un pic suspicios incerc sa identific cine a batut. Salonul casei gol ma face pentru cateva secunde sa pun la indoiala veridicitatea batailor si ma indrept fericit catre pat. Ma asez gasind precum o pisica pozitia cea mai confortabila si inchid sacul de dormit pentru a ignora dimineata anuntata de insistentele raze de soare. Bum – bum – bum. Tresar si prin crapatura sacului de dormit o vad pe Zsofi somnoroasa indreptandu-se catre usa. Deschide si sotia primarului incepe sa ii povesteasca ceva in Kannada, ornamentand discursul matinal cu un raset colorat, totul pentru ca doua minute mai tarziu sa ia ceva dintr-un dulap si sa se indrepte catre bucatarie. E clar s-a terminat cu somnul, incepe o noua zi. Micul dejun ne astepta pe masa din salon – pentru o secunda am crezut ca am uitat sa mananc cina – dar nu, este micul dejun, orez, curry si-un sos din legume foarte condimentat. Cu forte noi ne indreptam catre scoala unde electricianul, deja acolo, continua cu montatul rack-ului pentru cabluri. Vizitele de dimineata ale profesorilor, mai destind un pic atmosfera si pe rand obtinem ¨aprobarea¨ tuturor ca e bine/frumos/interesant ceea ce facem. Astazi sunt decis sa terminam cu montatul cablurilor si a prizelor. Un al doilea electrician apare, dar cum a venit fara nici o scula nu e de mare ajutor – facand mai mult companie celuilalt. Pentru prima data reusim sa inchidem usa clasei, pentru a nu fi deranjati si a incerca sa grabim ritmul. Organizam munca si rezultatele nu se lasa mult timp asteptate. La ora mesei avem montate toate prizele, switch-ul si rack-ul pentru cablu.
Pe dupa amiaza elevii termina orele si devin o pacoste transformand zona de langa sala de clasa in locul lor de joaca. Bat la usa strigand sa le deschidem, apoi vin la geam pentru a vedea ce se intampla in clasa, acoperind toata fereastra si lasandu-ne fara lumina pentru a lucra. Orice le-ai spune se transforma intr-un raset zglobiu si sunt deja gata sa o ia de la capat. Electricianul isi pierde cumpatul de cateva ori si iese furios pe usa alergandu-i prin curte cu un toiag, dar fara rost. Cat el ii alearga pe zece copii, in fata usii clasei se aduna alti 20 care striga cat le pot plamanii ¨Hello, Hello!!!!¨ - o data ce a inteles ca nu are rost, se intoarce gafaind si inchide usa in incercarea de a-i ignora pe viitor. Ca prin minune dispar pentru o ora timp in care reusit sa taiem cablul si sa facem conexiunile necesare. In urmatoarea ora cu acelasi cor de copii entuziasmati ce a revenit, reusim sa conectam toate prizele si incheiem ziua nu inainte de a masura cablul de retea si a-l numerota. Ne despartim si stabilim sa ne vedem a doua zi la ora 8 pentru continua. Cum casa primarului este in fata scolii, copiii ne urmaresc pana la poarta unde decid sa ne astepte. Alaturi de Zsofi in prispa casei incepem sa pregatim cablurile de retea iar copiii unul cate unul isi fac curaj sa se apropie privind cu ochi mari negri sticlosi fiecare miscare fascinati. Nu dureaza mult pana cand unul mai curajos se apropie si ne intreaba daca poate ajuta. Ii spunem ca tot ceea ce facem este pentru ei, asa ca sigur ca pot lua parte. Le explicam ceea ce facem si cum se strange fiecare cablu. In mai putin de jumatate de ora cu ajutorul lor, totul este terminat si trecem in casa unde a venit curentul si putem sa punem netbook-ul sa le aratam la cererea lor, fotografii cu familiile noastre si sa ii invatam cum pot folosi calculatorul sa vada globul si sa descopere unde sunt tarile din care venim. In doar cateva zeci de minute salonul casei primarului este plin de copii si de membri ai familiei ce privesc fascinati hartile de pe calculator si descopera cat de precis micutul ecran le arata orasele din jur si distantele intre ele.
Este ora cinei si toti pleaca catre casa promitand ca in seara urmatoare vor reveni. Bunicul, tatal primarului si al profesorului coordinator, isi face curaj sa descopere cum functioneaza calculatorul. Indrumat de catre nepotii care au invatat mai de dimineata cum se foloseste, realizeaza primele desene, descopera hartile digitale si frumoasele imagini cu India ce se schimba pe fundal. Este ora noua si in fiecare seara totul in casa are un ritual de neschimbat. Bunicul intra in posesia telecomenzii si se propteste in fata televizorului pentru urmatoarea ora si jumatate pentru a urmari telenovele de seara. Cu un zambet si o seninatate a fetei de nedescris face zapping urmarind cate doua telenovele diferite in acelasi timp profitand de pauzele publicitare pentru a recupera actiunea pierduta din cea difuzata de celalalt canal.
Noi terminam cina si mergem in camera unde trebuie instalez programe si configurez un calculator pentru ca o data terminata partea electrica in laborator sa pot monta restul calculatoarelor si clona sistemele de operare. Adorm de cateva ori cu capul pe unitatea centrala pentru ca apoi cu ochii aproape inchisi sa caut sacul de dormit si sa sting lumina.
Ziua de joi incepe bine. Astazi am putut dormi mai mult. La ora opt electricianul este deja in casa si ma asteapta. Profit de situatie si sar peste micul dejun, nu neaparat satul de orez ci pentru ca sunt patru zile de cand am ajuns, mananc aproape un kilogram de orez pe zi si nu am mers niciodata la toaleta. Simt ca in aceasta dimineata ceaiul imi este de ajuns si ca pot rezista fara orez. Se creeaza un fel de panica, iar ¨mama¨ o pot numi asa pentru ca sotia primarului are grija de noi mai ceva decat de proprii copii, nu conteneste din a pune intrebari in kannada daca ma simt bine, daca imi place mancarea, daca nu cumva sunt bolnav, ca nu-i bai azi imi pune doar un pic de orez. Simt ca daca nu plec o sa trebuiasca sa mananc orezul de dimineata asa ca intr-un moment de neatentie al ei o zbughesc pe usa cu electricianul catre scoala. Zsofi vine si ea, montam cablul de retea pentru ca mai apoi sa facem impamantarea pentru reteaua de calculatoare iar la pranz totul este gata. Din pacate totul este gata fara a fi conectati la reteaua electrica. De cand am venit tot ni se spune ¨Maine, maine¨, asa ca dupa amiaza o folosim pentru a vorbi cu directorul si profesorul coordinator despre aceasta problema. Ne asigura ca: ¨Maine de dimineata totul o sa fie conectat¨.
Tot astazi de dimineata a venit si tamplarul. Ne spune ca sta in Bangalore, iar noi contrariati am intrebat daca nu au cumva si unul prin zona, dar el ne asigura ca a venit pentru ca lucreaza bine si ca el a facut tot mobilierul din casa primarului. Ii explic ca vrem sa facem ceva simplu: trei mese - doua de 6 metri si una de 3 metri. Calculeaza, aduna, scade, se consulta cu asistentul ce il insoteste si ne spune ca el poate sa le faca – ne costa 400 de euro manopera si materialele trebuie sa le cumparam noi. Pentru un moment am crezut ca s-a incurcat in moneda locala si ca poate in unul din calcule a inmulti ceva cu 4 si a uitat apoi sa imparta rezultatul final. Nu, asta e pretul lui si nu poate sa il scada – recapitulam – ii explic ca vreau 3 mese simple din furnir, cu picoare din lemn si prindere in perete – ca nu le duc in niciun palat si ca nu e nevoie de nicio sculptura manuala. Incep o discutie intre ei, si imi spun ca nu pot fi mai ieftine – ei bine atunci am sa cumpar birouri de calculator deja facute si le montez direct in laborator. Ne strangem mana, ii multumesc ca a venit tocmai din Bangalore urandu-i succes in continuare.
Dupa amiaza trece rapid, copiii revin, Zsofi face clase de engleza cu ei iar eu profit de neatentia tuturor si merg pe acoperisul casei de unde se poate contempla cerul plin de stele, stele atat de absente din marile orase in zilele noastre. Gasesc una care-mi place si spun in gand ca-i a mea, dupa ce clipesc de cateva ori vad se misca si are luminite colorate, nu se poate, e un avion – ma razgandesc nu mai e a mea si-o aleg pe aia mica din colt chiar de langa unde se vede steaua aia, steaua aia cazatoare...
Restul fotografiilor se pot vizualiza aici : https://picasaweb.google.
O saptamana frumoasa va doresc,
Stefan
