Miercuri si Joi, 16-17NOV

Este ora sapte si soarele abia ce-a terminat de schimbat culoarea cerului din portocaliu in albastru deschis, patrunde nerabdator in camera. Sunt acele momente in care deschizi ochii fara a sti foarte sigur unde te trezesti, daca nu cumva ai adormit pe plaja exotica de mai devreme, daca esti in patul de acasa sau doamne fereste trebuia sa te duci la munca si nu ai auzit ceasul desteptator. Am deschis ochii unul cate unul si nimic nu se potrivea, lenes am dat sa-i inchid fericit ca nu-i inca dimineata si-i doar un vis. Cand deja cautam drumul catre o locatie ideala unde sa mai pierd vremea un pic, trei batai puternice in usa camerei ma pun in pozitie de drepti fara sa am timp nici sa gandesc. Alerg catre usa in sacul de dormit, precum intr-un concurs japonez, avand grija sa nu fiu depunctat. Deschid usa, si un pic suspicios incerc sa identific cine a batut. Salonul casei gol ma face pentru cateva secunde sa pun la indoiala veridicitatea batailor si ma indrept fericit catre pat. Ma asez gasind precum o pisica pozitia cea mai confortabila si inchid sacul de dormit pentru a ignora dimineata anuntata de insistentele raze de soare. Bum – bum – bum. Tresar si prin crapatura sacului de dormit o vad pe Zsofi somnoroasa indreptandu-se catre usa. Deschide si sotia primarului incepe sa ii povesteasca ceva in Kannada, ornamentand discursul matinal cu un raset colorat, totul  pentru ca doua minute mai tarziu sa ia ceva dintr-un dulap si sa se indrepte catre bucatarie. E clar s-a terminat cu somnul, incepe o noua zi. Micul dejun ne astepta pe masa din salon – pentru o secunda am crezut ca am uitat sa mananc cina – dar nu, este micul dejun, orez, curry  si-un sos din legume foarte condimentat. Cu forte noi ne indreptam catre scoala unde electricianul, deja acolo, continua cu montatul rack-ului pentru cabluri. Vizitele de dimineata ale profesorilor, mai destind un pic atmosfera si pe rand obtinem ¨aprobarea¨ tuturor ca e bine/frumos/interesant ceea ce facem. Astazi sunt decis sa terminam cu montatul cablurilor si a prizelor. Un al doilea electrician apare, dar cum a venit fara nici o scula nu e de mare ajutor – facand mai mult companie celuilalt. Pentru prima data reusim sa inchidem usa clasei, pentru a nu fi deranjati si a incerca sa grabim ritmul. Organizam munca si rezultatele nu se lasa mult timp asteptate. La ora mesei avem montate toate prizele, switch-ul si rack-ul pentru cablu. 

Pe dupa amiaza elevii termina orele si devin o pacoste transformand zona de langa sala de clasa in locul lor de joaca. Bat la usa strigand sa le deschidem, apoi vin la geam pentru a vedea ce se intampla in clasa, acoperind toata fereastra si lasandu-ne fara lumina pentru a lucra. Orice le-ai spune se transforma intr-un raset zglobiu si sunt deja gata sa o ia de la capat. Electricianul isi pierde cumpatul de cateva ori si iese furios pe usa alergandu-i prin curte cu un toiag, dar fara rost. Cat el ii alearga pe zece copii, in fata usii clasei se aduna alti 20 care striga cat le pot plamanii ¨Hello, Hello!!!!¨ - o data ce a inteles ca nu are rost, se intoarce gafaind si inchide usa in incercarea de a-i ignora pe viitor. Ca prin minune dispar pentru o ora timp in care reusit sa taiem cablul si sa facem conexiunile necesare. In urmatoarea ora cu acelasi cor de copii entuziasmati ce a revenit, reusim sa conectam toate prizele si incheiem ziua nu inainte de a masura cablul de retea si a-l numerota. Ne despartim si stabilim sa ne vedem a doua zi la ora 8 pentru continua. Cum casa primarului este in fata scolii, copiii ne urmaresc pana la poarta unde decid sa ne astepte. Alaturi de Zsofi in prispa casei incepem sa pregatim cablurile de retea iar copiii unul cate unul isi fac curaj sa se apropie  privind cu ochi mari negri sticlosi fiecare miscare fascinati. Nu dureaza  mult pana cand unul mai curajos se apropie si ne intreaba daca poate ajuta. Ii spunem ca tot ceea ce facem este pentru ei, asa ca sigur ca pot lua parte. Le explicam ceea ce facem si cum se strange fiecare cablu. In mai putin de jumatate de ora cu ajutorul lor, totul este terminat si trecem in casa unde a venit curentul si putem sa punem netbook-ul  sa le aratam la cererea lor, fotografii cu familiile noastre si sa ii invatam cum pot folosi calculatorul sa vada globul si sa descopere unde sunt tarile din care venim. In doar cateva zeci de minute salonul casei primarului este plin de copii si de membri ai familiei ce privesc fascinati hartile de pe calculator si descopera cat de precis micutul ecran le arata orasele din jur si distantele intre ele. 

Este ora cinei si toti pleaca catre casa promitand ca in seara urmatoare vor reveni. Bunicul, tatal primarului si al profesorului coordinator, isi face curaj sa descopere cum functioneaza calculatorul. Indrumat de catre nepotii care au invatat mai de dimineata cum se foloseste, realizeaza primele desene, descopera hartile digitale si frumoasele imagini cu India ce se schimba pe fundal. Este ora noua si in fiecare seara totul in casa are un ritual de neschimbat. Bunicul intra in posesia telecomenzii si se propteste in fata televizorului pentru urmatoarea ora si jumatate pentru a urmari telenovele de seara. Cu un zambet si o seninatate a fetei de nedescris face zapping urmarind cate doua telenovele diferite in acelasi timp profitand de pauzele publicitare pentru a recupera actiunea pierduta din cea difuzata de celalalt canal.

 Noi terminam cina si mergem in camera unde trebuie instalez programe si configurez un calculator pentru ca o data terminata partea electrica in laborator sa pot monta restul calculatoarelor si clona sistemele de operare. Adorm de cateva ori cu capul pe unitatea centrala pentru ca apoi cu ochii aproape inchisi sa caut sacul de dormit si sa sting lumina.

Ziua de joi incepe bine. Astazi am putut dormi mai mult. La ora opt electricianul este deja in casa si ma asteapta. Profit de situatie si sar peste micul dejun, nu neaparat satul de orez ci pentru ca sunt patru zile de cand am ajuns, mananc aproape un kilogram de orez pe zi si nu am mers niciodata la toaleta. Simt ca in aceasta dimineata ceaiul imi este de ajuns si ca pot rezista fara orez. Se creeaza un fel de panica, iar ¨mama¨ o pot numi asa pentru ca sotia primarului are grija de noi mai ceva decat de proprii copii, nu conteneste din a pune intrebari in kannada daca ma simt bine, daca imi place mancarea, daca nu cumva sunt bolnav, ca nu-i bai azi imi pune doar un pic de orez. Simt ca daca nu plec o sa trebuiasca sa mananc orezul de dimineata asa ca intr-un moment de neatentie al ei o zbughesc pe usa cu electricianul catre scoala. Zsofi vine si ea, montam cablul de retea pentru ca mai apoi sa facem impamantarea pentru reteaua de calculatoare iar la pranz totul este gata. Din pacate totul este gata fara a fi conectati la reteaua electrica. De cand am venit tot ni se spune ¨Maine, maine¨, asa ca dupa amiaza o folosim pentru a vorbi cu directorul si profesorul coordinator despre aceasta problema. Ne asigura ca: ¨Maine de dimineata totul o sa fie conectat¨. 

Tot astazi de dimineata a venit si tamplarul. Ne spune ca sta in Bangalore, iar noi contrariati am intrebat daca nu au cumva si unul prin zona, dar el ne asigura ca a venit pentru ca lucreaza bine si ca el a facut tot mobilierul din casa primarului. Ii explic ca vrem sa facem ceva simplu: trei mese - doua de 6 metri si una de 3 metri. Calculeaza, aduna, scade, se consulta cu asistentul ce il insoteste si ne spune ca el poate sa le faca – ne costa 400 de euro manopera si materialele trebuie sa le cumparam noi. Pentru un moment am crezut ca s-a incurcat in moneda locala si ca poate in unul din calcule a inmulti ceva cu 4 si a uitat apoi sa imparta rezultatul final. Nu, asta e pretul lui si nu poate sa il scada – recapitulam – ii explic ca vreau 3 mese simple din furnir, cu picoare din lemn si prindere in perete – ca nu le duc in niciun palat si ca nu e nevoie de nicio sculptura manuala. Incep o discutie intre ei, si imi spun ca nu pot fi mai ieftine – ei bine atunci am sa cumpar birouri de calculator deja facute si le montez direct in laborator. Ne strangem mana, ii multumesc ca a venit tocmai din Bangalore  urandu-i succes in continuare.

Dupa amiaza trece rapid, copiii revin, Zsofi face clase de engleza cu ei iar eu profit de neatentia tuturor si merg pe acoperisul casei de unde se poate contempla cerul plin de stele, stele atat de absente din marile orase in zilele noastre. Gasesc una care-mi place si spun in gand ca-i a mea, dupa ce clipesc de cateva ori vad se misca si are luminite colorate, nu se poate, e un avion – ma razgandesc nu mai e a mea si-o aleg pe aia mica din colt chiar de langa unde se vede steaua aia, steaua aia cazatoare...    

Restul fotografiilor se pot vizualiza aici : https://picasaweb.google.com/107210876678783829516/Day34

O saptamana frumoasa va doresc,

Stefan

Marti, 15NOV

Dupa nici mai mult, nici mai putin de patru ore de somn, ni se da  trezirea prin niste batai puternice in geamul masinii. Este soferul, acum odihnit, vrea sa descarcam totul rapid si sa ii platim pentru a se intoarce in Bangalore.  Un pic buimaci, incepem sa descarcam calculatoarele ajutati de satenii trecatori care unii mai curiosi ca altii se inghesuie pentru a participa si atinge cu propriile maini noile masinarii ajunse in sat. Calculatoarele si laboratorul de informatica reprezinta de sambata noul zvon din urbe si toata lumea este curioasa sa afle mai multe si sa vada cu ochii lor ceea ce se pregateste, sinceri sa fim si noi impartim aceeasi curiozitate dat fiind faptul ca planurile de acasa nu se potrivesc deloc cu mersul lucrurilor aici.

De indata ce se termina cu descarcatul suntem invitati in salonul casei unde ne povestesc ca datorita unei probleme in familie, nu au reusit sa ne gaseasca o gazda in sat asa ca ne invita sa ramanem in casa primarului pana rezolva aceasta mica problema. Nu apucam bine sa acceptam si un mic dejun compus din orez, sosuri condimentate, curry si chili ne este servit. Zeci de arome diferite incita si ard in acelasi timp papilele gustative, crezand pentru cateva secunde ca o sa ma usture pana si buricul degetelor mainii cu care mananc. Sub privirea atenta a tuturor, precum a unui juriu exigent ne sunt analizate toate miscarile si grimasele incercand sa intuiasca daca mancarea este pe gustul nostru, cautand intre ei cuvintele pentru a ne putea intreba daca suntem multumiti de ceea ce am primit. O aprobarea a interogatiei ¨Utta, Good ?!¨ produce un extaz general si rasetele multimii fericite ce asista curioasa la ospat. Suntem poate primii oaspeti de pe alte meleaguri ce am calcat pragul satucului pierdut printre plantatii de bumbac si cocotieri si toata lumea vrea sa ne faca sa ne simtim bineveniti in casa lor – o responsabilitate mostenita din stramosi cu care nu doresc sa dea gres. Se repeta aceleasi intrebari ¨Utta, good ?!¨ de cateva ori, iar la auzul afirmatiei ¨Yes¨, vestea se propaga in multime, toti repetand si comentand pentru cateva momente bucuria ca mancarea lor simpla din sat este pe gustul si celor de pe alte meleaguri – o mandrie care nimeni nu stie unde isi are radacinile dar pe care toti o asuma fara exceptii. Ei sunt Badeladaku, ei sunt parte din pamantul acestui sat, din mancarea si obiceiurile lui, Zeii din templul modest al satului sunt ai lor si pentru un moment nu sunt o mana de sateni ci doar unul, unul care este mandru de tot ce a realizat si de unde vine. Aceste momente sunt aici necesare, dupa atata uitare si ignoranta din partea statului, autoritatilor si a indienilor din marile orase – azi Badeladaku exista si este apreciat de cineva, cunoscut de doi straini veniti din cine stie ce tari indepartate si carora le place mancarea lor si poate chiar si satul cu ulitele lui pline de copii zglobii, femei ce muncesc din zori pana in seara pe prispa casei si barbati cu pielea mainilor crapata de la munca grea a pamantului.  

Dupa micul dejun, incepem in sfarsit primii pasi catre ceea ce are sa fie laboratorul de informatica. Alegem incaperea unde sa il instalam si incep primele masuratori. Zece persoane urmaresc atent procesul si comenteaza fiecare pas sau rezultat al masuratorii transformand totul in decurs de cateva zeci de minute intr-un haos unde nimeni nu mai stie exact ce au decis la inceput sau ce masoara exact acum. Cum nu exista nicio schita sau ideie clara, decidem sa lasam la o parte stilul indian si sa ne apucam sa desenem pe o hartie o mica schita a incaperii, notand acolo masuratorile realizate pentru ca apoi sa luam deciziile impreuna. Se masoara in inch si se noteaza in centrimetri pentru ca pentru urmatorul perete sa fie realizate masuratorile in ¨picioare¨ si notate ca si metri – schita este un esec si unul din profesori trimite un elev dupa o noua hartie si alt creion. Decidem sa masuram totul in inch si parca totul capata o forma, organizam asezarea meselor cu calculatoarele, pozitia prizelor si dupa o marcare rapida pe perete, ¨consiliul¨ de observatori ia o noua decizie si marcam din nou, peretele transformandu-se intr-o lucrare precum a lui Picasso unde nimeni nu intelege nimic dar este pe placul tuturor. Sunt sigur ca o data in istorie un intelept indian s-a intalnit si-a fost prieten cu unul spaniol, altfel nu pot explica stilul de a munci aici, unde dupa fiecare ora facem pauza pentru ceai, la pranz electricianul pleaca pentru masa si revine dupa o siesta de doua ore, si termina lucrul la ora 4:30 pentru a se bucura de ¨merienda¨ si admiratul apusului de soare.

In aceasta prima zi nu am reusit sa facem multe lucruri, montand doar cativa metri de canal din PVC pentru instalatia electrica si fixand tabloul electric in perete. Pe de o parte nu totul se datoreaza muncii extrem de lente si pline de pauze ci si lipsei de echipament corespunzator, folosim o masina de gaurit manuala, un patent aproape de iesirea la pensie si-un ciocan care se desprinde la fiecare lovitura in perete.

Ne-am dat intalnire maine (miercuri) la ora 8:00 pentru a continua cu montatul istalatiei electrice iar ziua se incheie asa cum a inceput, cu o cina in familie la care avem parte de acealasi orez, curry si sosuri condimentate sub privirile atente ale membrilor familiei si cu intrebarea repetata ce nu pare sa aiba sfarsit a mamei ¨Utta, good?!¨ - ¨Yes, very good¨ - urmata de chicoteli si rasete de multumire.   

Puteti vedea restul fotografiilor aici : https://picasaweb.google.com/107210876678783829516/Day2

Luni, 14 NOV

De cand rasare soarele stim ca un o sa fie o zi usoara, un pic debusolati organizam totul pe o hartie si indesam in rucsaci hainele de pe pat. Ne luam ramas bun de la gazde si cu prima ricsa ne indreptam spre magazinul lui Raj, cel care vinde calculatoarele. Pe drum Zsofi coboara pentru a face ultímele cumparaturi din supermarket, acest cuvand in satul unde mergem apare doar la TV sau in filmele de la Bollywood.

Incarcat cu cei patru rucsaci urc scarile catre biroul lui Raj, unde sunt primit cu un zambet ce seamana a ¨Relax, sunt ceva probleme dar la rezolvam noi¨.

Nu apuc sa ma asez bine si avalansa incepe, din cele douaspreze monitoare a reusit sa faca rost doar de opt, acestea fiind pe drum spre magazin, de stabilizatoarele de tensiune a uitat, iar cand suna afla ca desi e luni magazinul e inchis – negocieri – nu e chiar inchis, ne pot astepta pana la sase – asteptare – masina inchiariata tocmai ce soseste – asteptare – e ora patru si monitoarele sunt pe drum – ca sa omoram timpul mergem sa cumparam cablurile necesare pentru instalatia electrica – nu au – ne dau o adresa unde gasim – soferul nu vrea sa mearga acolo – ne intoarcem la magazin – e cinci – monitoarele sunt pe drum – mergem sa cumparam un stick usb cu internet mobil – nu se poate cumpara ca strain – cinci minute de asteptare – se poate dar vor o poza tip pasaport – ne spun ca e la colt un studio, doar doua minute departare – mergem cinsprezece – face Zsofi o poza – asteptam alte cinsprezece – avem stick-ul si mergem catre magazin – e ora sase – incepem sa incarcam lucrurile in masina – nu incap – ba incap dar la limita – trebuie sa mergem sa cumparam scaune pentru scoala – soferul protesteaza – suntem prea incarcati – atunci sa mergem sa luam cabluri – ofteaza – traficul e blocat – e ora opt – mergem in piata de electronica si incarcam masina si mai mult – soferul ofteaza – sunam sa mergem sa luam stabilizatoarele – proteste – renuntam si pornim catre sat – e ¨doispe¨ noaptea – se opreste la un restaurant si bea o suta de whisky – camioanele nu au stopuri sau lumini de pozitie iar toti conduc cu faza lunga – viata in India este Karma – patru dimineata – ajungem in sat – satenii ies din case si se apropie – fug si trezesc primarul – au venit strainii aia cu calculatoarele – ne invitam sa dormim in casa – nu vrem sa deranjam – soferul deranjeaza si se duce sa doarma – atipim sprijiniti in calculatoarele incarcate pana in tavan si cu nasurile lipite de geamurile masinii.  

Sunt ceva probleme in actualizarea posturilor aici din cauza lipsei timpului, a curentului electric cu portia, si datorita diferitelor probleme tehnice cu proiectul aparute pe parcurs. Sper sa revin curand cu cat mai multe detalii si cu zilele lipsa. 

O saptamana frumoasa va doresc ! 

Prima saptamana

Am incercat mai devreme un pic sa scriu un mini rezumat al zilele ce au trecut si mi-am dat seama ca nu imi iese deloc. Din toata agitatia si aglomeratia ultimelor zile de aici e foarte greu sa asterni pe foaia alba de hartie o lista clara cu ceea ce s-a intamplat. Orice in Europa este ceva banal si extrem de bine organizat aici se transforma intr-o adevarata aventura ce iti rapeste timp, energie si relaxarea de acasa.

As sugera pentru o editie viitoare a bancnotelor, in toata lumea sa faca cel putin una cu chipul lui Murphy, atat de nelipsit in orice colt al lumii si nimeni nu stie cu arata. Am venit cu o multime de planuri si cred ca toate au ramas in vreun birou de Bagaje Pierdute undeva pe drum, pentru ca aici nimic nu se potriveste cu ceea ce gandisem de acasa.

Sambata de dimineata am pornit in sfarsit catre satul unde o sa facem laboratul, si asa cum ii sta bine oricarei calatorii in India, a inceput cu o intarziere.  As putea zice ca soferul, cetatean constiincios a incercat apoi, timp de sase ore, sa recupereze timpul pierdut, conducand nebuneste fara nici pic de ceea ce niste europeni plictisitori ar numi ¨siguranta rutiera¨. Inca nu stiu sigur daca era doar o problema persoanala a lui sau vreo scoala de soferi incerca cu ei o terapie alternativa pentru a rezolva problema lipsei unor sosele decente si a unor autovehicule cu mai putin de trei decenii vechime. Rezultatele acestei noi metode nu au intarziat sa apara, dupa vreo ceva ore calatorie am intalnit un accident cu vreo trei camioane implicate din care doua s-au ciocnit frontal – conducatorii incepand cu totii o noua viata.  Sunt lucruri mici, ce se repeta zilnic fara ca nimeni sa nu invete nimic, India e o tara prea mare pentru ca sa mai aiba grija si de lucrurile mici, de vietile simple a atator milioane de oameni ce o fac o atat de puternica.  

O data ajuns autobuzul in micutul orasel Kudligi, am pasit in cu totul o alta lume.  Primi pasi au atras curiozitatea tuturor celor din jur. Conducatorii de risce ne priveau fix, intrigati parca de prezenta noastra acolo, pe cand copii si batranii susoteau timid si surazand aruncandu-ne priviri fulgeratoare.  A durat putin, pana cand copii impinsi de la spate de bunici, s-au apropiat pentru ne spune cu ochii negrii straluncind un ¨Hello¨ iara apoi rusinati sa se intoarca in poalele batranilor.

In India profunda, incaltarile sunt un lux pe care nu toti si-l permit. Chiar daca casa lor este intr-un oras, chiar daca se numeste Kudligi si apare pe Google Maps si Wikipedia, oamenii de aici au o viata dura si indepartata de ceea ce numim noi viata de oras.

Daca cel de mai sus este Kudligi, orasul cel mai mare pe o raza de 70 de km, Badelaku, satul nostru la doar 3 km distanta pare rupt din cartile de povesti. Un Humulesti al lui Creanga, intr-un peisaj arid, dominat de o clima aproape tropicala in care doar primarul si inca vreo doi au case din caramida si masini.

Badelaku, are incepand din acest an si un liceu – lucru care a starnit o disputa intre membrii consiliului local pentru a decide unde sa facem laboratorul de informatica. Am fost si am vizitat liceul, unde sunt mai bine de 250 de elevi inscrisi din care vreo 120 vin frecvent la scoala. Noul liceu are doar 3 clase, mici, inghesuite, si inca pline de materiale de constructii. 

A urmat scoala generala,  din centrul satului, cu o curte mare si frumoasa. Este locul unde mai bine de 500 de mici invatacei isi petrec diminetele alaturi de profesori si nelipsitele portrete ale lui Gandhi si Nehru. Am vizitat cateva sali de clasa, la inceput am crezut ca au fost golite pentru a putea organiza acolo laboratorul, insa apoi am aflat ca in scoala nu exista banci si ca elevii sunt nevoiti sa stea pe jos pentru a lua notite si participa la ore.  Nu au curent electric de ceva ani buni, pentru ca toate orele se desfasoara cu ajutorul luminii de afara, insa sunt decisi sa se racordeze din nou  daca laboratorul o sa fie in scoala lor.

Iara apoi au urmat intalniri, cu primarul, cu membrii ai consiliului si cu batranii satului. Bunicul lui Prabu, prietenul ce ne-a adus aici pentru a face proiectul,  profesor de kannada, limba locala,  a fost sef de catedra in scoala generala si o figura importanta in viata satului mai de o dinioara. Pare a fi un loc in care oamenii  chiar daca sunt chinuiti de greutatile vietii, nu isi uita valorile mentinand viu chipul celor care au adus putina lumina in vietile lor.

La sfarsitul zilei, cu totii asteptau ca eu sa fi luat o decizie in ceea ce priveste locatia laboratorului, in scoala generala sau in liceu  am incercat sa le las lor aceasta decizie prezentand doar avantajele si dezavantejele fiecarei locatii (scoala generala – lipsa de curent electric / liceu – lipsa de spatiu) sugerand ca oricare ar fi locatia sa o poata accesa atat elevii de scoala generala cat si cei de liceu.

S-au consultat si impreuna au ales ca vor racorda scoala generala la curent electric si ca  isi doresc laboratorul acolo.

Acesta este doar inceputul acestui frumos proiect, o poveste pe care sunt sigur ca merita sa o urmaresti.

Am sa incerc sa trimit cel putin un email pe saptamana, prezentand evolutia si noi povestiri din micutul sat Badelaku.

O saptamana frumoasa iti doresc tie cat si noua – maine plecam catre sat pentru a incepe efectiv proiectul.    

Stefan

PS: Fotografii de saptamana aceasta poti vedea aici : Picasa Green Education

Prolog

09:30AM: M-am trezit din somn speriat ca am ajuns in India si ca nu aveam manualul pentru profesor gata. O data cu primele semne de lumina, am respirat usurat, constatand ca inca sunt in patul de acasa. Am repetat usor in gand, mai sunt opt zile, mai e timp. N-am stat pe ganduri, m-a ridicat rapid si constiincios am deschis calculatorul. Asa e, mai sunt opt zile si inca multe lucruri mai sunt de facut. Nimic nu poate explica amestecatura de emotie si panica ce simti, iar apoi simti cum iti apare un zambet in coltul gurii. As vrea sa iti povestect atatea lucruri, ce ma fac entuziasmat, sa povestesc despre zecile de persoane care participa, despre faptul ca am reusit sa gasim o scoala si faptul ca acolo Zsofi, Prabhanjana, Googie - ma asteapta nerabdatori sa incepem. As vrea sa iti povestesc si despre ei, despre cine sunt, despre dragostea Zsofiei pentru India, despre ajutorul primit din partea lui Prabhanjana si despre suportul oferit de Googie si Vinay. Poate nu am sa o fac acum ci am sa o las pentru restul acestui blog/jurnal. Am sa iti scriu sa iti povestesc tot, emotiile traite, zambetele primite. Am strans pana azi 1220 de euro, mai lipseste restul pana la 2000 - dar sunt sigur ca mai sunt destui care vor participa, multi care cred ca si mine ca DOAR IMPREUNA PUTEM SCHIMBA.