luni, 14 noiembrie 2011

Prima saptamana


Am incercat mai devreme un pic sa scriu un mini rezumat al zilele ce au trecut si mi-am dat seama ca nu imi iese deloc. Din toata agitatia si aglomeratia ultimelor zile de aici e foarte greu sa asterni pe foaia alba de hartie o lista clara cu ceea ce s-a intamplat. Orice in Europa este ceva banal si extrem de bine organizat aici se transforma intr-o adevarata aventura ce iti rapeste timp, energie si relaxarea de acasa.

As sugera pentru o editie viitoare a bancnotelor, in toata lumea sa faca cel putin una cu chipul lui Murphy, atat de nelipsit in orice colt al lumii si nimeni nu stie cu arata. Am venit cu o multime de planuri si cred ca toate au ramas in vreun birou de Bagaje Pierdute undeva pe drum, pentru ca aici nimic nu se potriveste cu ceea ce gandisem de acasa.

Sambata de dimineata am pornit in sfarsit catre satul unde o sa facem laboratul, si asa cum ii sta bine oricarei calatorii in India, a inceput cu o intarziere.  As putea zice ca soferul, cetatean constiincios a incercat apoi, timp de sase ore, sa recupereze timpul pierdut, conducand nebuneste fara nici pic de ceea ce niste europeni plictisitori ar numi ¨siguranta rutiera¨. Inca nu stiu sigur daca era doar o problema persoanala a lui sau vreo scoala de soferi incerca cu ei o terapie alternativa pentru a rezolva problema lipsei unor sosele decente si a unor autovehicule cu mai putin de trei decenii vechime. Rezultatele acestei noi metode nu au intarziat sa apara, dupa vreo ceva ore calatorie am intalnit un accident cu vreo trei camioane implicate din care doua s-au ciocnit frontal – conducatorii incepand cu totii o noua viata.  Sunt lucruri mici, ce se repeta zilnic fara ca nimeni sa nu invete nimic, India e o tara prea mare pentru ca sa mai aiba grija si de lucrurile mici, de vietile simple a atator milioane de oameni ce o fac o atat de puternica.  


O data ajuns autobuzul in micutul orasel Kudligi, am pasit in cu totul o alta lume.  Primi pasi au atras curiozitatea tuturor celor din jur. Conducatorii de risce ne priveau fix, intrigati parca de prezenta noastra acolo, pe cand copii si batranii susoteau timid si surazand aruncandu-ne priviri fulgeratoare.  A durat putin, pana cand copii impinsi de la spate de bunici, s-au apropiat pentru ne spune cu ochii negrii straluncind un ¨Hello¨ iara apoi rusinati sa se intoarca in poalele batranilor.
In India profunda, incaltarile sunt un lux pe care nu toti si-l permit. Chiar daca casa lor este intr-un oras, chiar daca se numeste Kudligi si apare pe Google Maps si Wikipedia, oamenii de aici au o viata dura si indepartata de ceea ce numim noi viata de oras.
Daca cel de mai sus este Kudligi, orasul cel mai mare pe o raza de 70 de km, Badelaku, satul nostru la doar 3 km distanta pare rupt din cartile de povesti. Un Humulesti al lui Creanga, intr-un peisaj arid, dominat de o clima aproape tropicala in care doar primarul si inca vreo doi au case din caramida si masini.


Badelaku, are incepand din acest an si un liceu – lucru care a starnit o disputa intre membrii consiliului local pentru a decide unde sa facem laboratorul de informatica. Am fost si am vizitat liceul, unde sunt mai bine de 250 de elevi inscrisi din care vreo 120 vin frecvent la scoala. Noul liceu are doar 3 clase, mici, inghesuite, si inca pline de materiale de constructii. 


A urmat scoala generala,  din centrul satului, cu o curte mare si frumoasa. Este locul unde mai bine de 500 de mici invatacei isi petrec diminetele alaturi de profesori si nelipsitele portrete ale lui Gandhi si Nehru. Am vizitat cateva sali de clasa, la inceput am crezut ca au fost golite pentru a putea organiza acolo laboratorul, insa apoi am aflat ca in scoala nu exista banci si ca elevii sunt nevoiti sa stea pe jos pentru a lua notite si participa la ore.  Nu au curent electric de ceva ani buni, pentru ca toate orele se desfasoara cu ajutorul luminii de afara, insa sunt decisi sa se racordeze din nou  daca laboratorul o sa fie in scoala lor.



Iara apoi au urmat intalniri, cu primarul, cu membrii ai consiliului si cu batranii satului. Bunicul lui Prabu, prietenul ce ne-a adus aici pentru a face proiectul,  profesor de kannada, limba locala,  a fost sef de catedra in scoala generala si o figura importanta in viata satului mai de o dinioara. Pare a fi un loc in care oamenii  chiar daca sunt chinuiti de greutatile vietii, nu isi uita valorile mentinand viu chipul celor care au adus putina lumina in vietile lor.

La sfarsitul zilei, cu totii asteptau ca eu sa fi luat o decizie in ceea ce priveste locatia laboratorului, in scoala generala sau in liceu  am incercat sa le las lor aceasta decizie prezentand doar avantajele si dezavantejele fiecarei locatii (scoala generala – lipsa de curent electric / liceu – lipsa de spatiu) sugerand ca oricare ar fi locatia sa o poata accesa atat elevii de scoala generala cat si cei de liceu.



S-au consultat si impreuna au ales ca vor racorda scoala generala la curent electric si ca  isi doresc laboratorul acolo.
Acesta este doar inceputul acestui frumos proiect, o poveste pe care sunt sigur ca merita sa o urmaresti.
Am sa incerc sa trimit cel putin un email pe saptamana, prezentand evolutia si noi povestiri din micutul sat Badelaku.

O saptamana frumoasa iti doresc tie cat si noua – maine plecam catre sat pentru a incepe efectiv proiectul.    
Stefan

PS: Fotografii de saptamana aceasta poti vedea aici : Picasa Green Education

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu