Dupa nici mai mult, nici mai putin de patru ore de somn, ni se da trezirea prin niste batai puternice in geamul masinii. Este soferul, acum odihnit, vrea sa descarcam totul rapid si sa ii platim pentru a se intoarce in Bangalore. Un pic buimaci, incepem sa descarcam calculatoarele ajutati de satenii trecatori care unii mai curiosi ca altii se inghesuie pentru a participa si atinge cu propriile maini noile masinarii ajunse in sat. Calculatoarele si laboratorul de informatica reprezinta de sambata noul zvon din urbe si toata lumea este curioasa sa afle mai multe si sa vada cu ochii lor ceea ce se pregateste, sinceri sa fim si noi impartim aceeasi curiozitate dat fiind faptul ca planurile de acasa nu se potrivesc deloc cu mersul lucrurilor aici.
De indata ce se termina cu descarcatul suntem invitati in salonul casei unde ne povestesc ca datorita unei probleme in familie, nu au reusit sa ne gaseasca o gazda in sat asa ca ne invita sa ramanem in casa primarului pana rezolva aceasta mica problema. Nu apucam bine sa acceptam si un mic dejun compus din orez, sosuri condimentate, curry si chili ne este servit. Zeci de arome diferite incita si ard in acelasi timp papilele gustative, crezand pentru cateva secunde ca o sa ma usture pana si buricul degetelor mainii cu care mananc. Sub privirea atenta a tuturor, precum a unui juriu exigent ne sunt analizate toate miscarile si grimasele incercand sa intuiasca daca mancarea este pe gustul nostru, cautand intre ei cuvintele pentru a ne putea intreba daca suntem multumiti de ceea ce am primit. O aprobarea a interogatiei ¨Utta, Good ?!¨ produce un extaz general si rasetele multimii fericite ce asista curioasa la ospat. Suntem poate primii oaspeti de pe alte meleaguri ce am calcat pragul satucului pierdut printre plantatii de bumbac si cocotieri si toata lumea vrea sa ne faca sa ne simtim bineveniti in casa lor – o responsabilitate mostenita din stramosi cu care nu doresc sa dea gres. Se repeta aceleasi intrebari ¨Utta, good ?!¨ de cateva ori, iar la auzul afirmatiei ¨Yes¨, vestea se propaga in multime, toti repetand si comentand pentru cateva momente bucuria ca mancarea lor simpla din sat este pe gustul si celor de pe alte meleaguri – o mandrie care nimeni nu stie unde isi are radacinile dar pe care toti o asuma fara exceptii. Ei sunt Badeladaku, ei sunt parte din pamantul acestui sat, din mancarea si obiceiurile lui, Zeii din templul modest al satului sunt ai lor si pentru un moment nu sunt o mana de sateni ci doar unul, unul care este mandru de tot ce a realizat si de unde vine. Aceste momente sunt aici necesare, dupa atata uitare si ignoranta din partea statului, autoritatilor si a indienilor din marile orase – azi Badeladaku exista si este apreciat de cineva, cunoscut de doi straini veniti din cine stie ce tari indepartate si carora le place mancarea lor si poate chiar si satul cu ulitele lui pline de copii zglobii, femei ce muncesc din zori pana in seara pe prispa casei si barbati cu pielea mainilor crapata de la munca grea a pamantului.
Dupa micul dejun, incepem in sfarsit primii pasi catre ceea ce are sa fie laboratorul de informatica. Alegem incaperea unde sa il instalam si incep primele masuratori. Zece persoane urmaresc atent procesul si comenteaza fiecare pas sau rezultat al masuratorii transformand totul in decurs de cateva zeci de minute intr-un haos unde nimeni nu mai stie exact ce au decis la inceput sau ce masoara exact acum. Cum nu exista nicio schita sau ideie clara, decidem sa lasam la o parte stilul indian si sa ne apucam sa desenem pe o hartie o mica schita a incaperii, notand acolo masuratorile realizate pentru ca apoi sa luam deciziile impreuna. Se masoara in inch si se noteaza in centrimetri pentru ca pentru urmatorul perete sa fie realizate masuratorile in ¨picioare¨ si notate ca si metri – schita este un esec si unul din profesori trimite un elev dupa o noua hartie si alt creion. Decidem sa masuram totul in inch si parca totul capata o forma, organizam asezarea meselor cu calculatoarele, pozitia prizelor si dupa o marcare rapida pe perete, ¨consiliul¨ de observatori ia o noua decizie si marcam din nou, peretele transformandu-se intr-o lucrare precum a lui Picasso unde nimeni nu intelege nimic dar este pe placul tuturor. Sunt sigur ca o data in istorie un intelept indian s-a intalnit si-a fost prieten cu unul spaniol, altfel nu pot explica stilul de a munci aici, unde dupa fiecare ora facem pauza pentru ceai, la pranz electricianul pleaca pentru masa si revine dupa o siesta de doua ore, si termina lucrul la ora 4:30 pentru a se bucura de ¨merienda¨ si admiratul apusului de soare.
In aceasta prima zi nu am reusit sa facem multe lucruri, montand doar cativa metri de canal din PVC pentru instalatia electrica si fixand tabloul electric in perete. Pe de o parte nu totul se datoreaza muncii extrem de lente si pline de pauze ci si lipsei de echipament corespunzator, folosim o masina de gaurit manuala, un patent aproape de iesirea la pensie si-un ciocan care se desprinde la fiecare lovitura in perete.
Ne-am dat intalnire maine (miercuri) la ora 8:00 pentru a continua cu montatul istalatiei electrice iar ziua se incheie asa cum a inceput, cu o cina in familie la care avem parte de acealasi orez, curry si sosuri condimentate sub privirile atente ale membrilor familiei si cu intrebarea repetata ce nu pare sa aiba sfarsit a mamei ¨Utta, good?!¨ - ¨Yes, very good¨ - urmata de chicoteli si rasete de multumire.
Puteti vedea restul fotografiilor aici : https://picasaweb.google.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu